Cred...

Cred ca e Tudor.....
De fiecare data cand fac ceva legat de el ma intristez.....nu stiu de ce nu pot sa trec peste asa cum a trecut si el...asa usor si lin si pasnic fara efecte secundare care sa ma faca sa redecorez casa in cel mai haotic fel sau sa-mi tai parul de care am tot tras sa creasca.....el e motivul pt toate chestiile astea......deaia nu mai am emotii pozitive...tot ce am trait cu el a fost superb si acum...nu mai am nimic...pt nimeni...
Ma intreb oare ce simte Andrei de la mine......de ce ii place de mine cand sunt atat de secata de viata?Ce-i dau atat de pretios incat sa merite?
Ma simt vinovata pt faptul ca l-am lasat atata timp fara sa-i spun nimic...mereu a parut ca e altceva....nu stiu daca il mai iubesc pe Tudor.....nu stiu ce simt mai exact.....poate  nu mai simt nimic si atunci ma chinui degeaba pt ca mereu sunt trista si atat.....chiar daca e Tudor sau Andrei care nu face ceva anume sau priteni care au plecat....nu stiu care e problema cu mine dar eu mizez pe el....pt ca am fost in multe locuri...am ascultat multa muzica si am facut multe chestii cu el si acum nu am cum sa nu tot dau peste chestii pe care obisnuiam sa le facem impreuna.....si ma simt ca naiba dar nu vad nici o scapare din chestia asta...Tin la Andrei.....dar nu stiu daca e destul.....pt ca simt ca nu mai pot sa fiu sigura pe ceea ce cred ca simt...cred ca m-am mintit foarte mult la viata mea...destul de scurta.....si acum incep sa elimin multe bariere puse de mine si ma face sa o cam iau razna.....
Si vreau sa tot vorbesc cu oameni...oameni noi sau vechi......dar nu cred ca am nevoie de oameni...poate doar am nevoie sa vorbesc cu Tudor....sa se uite la mine si sa-mi raspunda....
De ce am nevoie de el?E un las fara pic de caracter...de ce as vrea sa-i vad fata indiferenta si sa-i aud vocea rece?Poate sunt doar o masochista ciudata.....sau doar ciudata.........
Imi e greu sa renunt la oameni...chiar daca ei au renuntat la mine....si nu-l inteleg pe Andrei...imi tot spune sa renunt...dar el nu a renuntat....el a tras de cel mai bun prieten al lui pana a reusit sa se imprieteneasca din nou cu el....a stat si a asteptat si a actionat si a castigat...eu de ce nu as astepta?De ce el avea o sansa si eu nu?Ce e atat de gresit la mine incat sa nu merit a doua sansa ?
Deaia ma intreb probabil care e rostul vietii........am nevoie de un scop care sa ma tina ocupata......cand lucram nu ma gandeam atat de des la el...eram ocupata si obosita si in general prea cu nervii ca sa-mi permit sa ma gandesc la el...si acum ca am timp...o fac pe fata......arat tot si plang.......si nimeni nu intelege...nici macar eu.....eu doar simt...si ma bazez pe asta.....de aici vine ambiguitatea la mine in general.....in fine....intr-o zi...dupa multe alte postari de genu' sper sa reusesc sa spun la un moment dat ca sunt ok..si sa fiu sincera......
Abia astept acel moment.....